Despre tine, despre mine, despre noi toţi

Trebuie să mărturisesc că majoritatea compunerilor mele "se nasc" din situaţii imprevizibile din viaţă, sau anumite poveşti şi afirmaţii ale cunoscuţilor. Ei, de data asta am avut inspiraţie dintr-o părticică de "about me" de la hi5: "Port mereu cu mine o mica doza de narcisism" Citind afirmaţia am stat şi m-am gândit asupra acestui lucru. Şi iată reuzultatul:

"Unii se iubesc prea mult, alţii chiar deloc... De ce nu pot fi oamenii fericiţi mereu? Simplu...nu se iubesc destul, sau doar maschează iubirea, dar în realitate sunt doar nişte oameni trişti. Trebuie să recunosc faptul că nici eu nu mă prea iubesc şi cred că mulţi dintre noi nu se iubesc dar nu o zic cu voce tare. Totuşi încerc să gândesc pozitiv, dar nu-mi iasă întotdeauna. Odată am ajuns la concluzia că: mi-e frică de mine însumi. Nimeni nu e perfect, aşa e... Să fie societatea modernă de vină? Sau enormul stres acumulat zi după zi? Sau suntem doar invidioşi pe unii, dar nu vrem să recunoaştem? Oricum, ne lipseşte acea doză de narcisism! Ar putea fi chiar letală. Poate că narcisismul e un lucru bun la urmă. Dar sincer, dacă nu te iubeşti tu însuţi, atunci cine să te iubească? Aceştia suntem noi: vorbesc despre tine, despre mine, despre noi toţi! Sfat: fii tu însuţi, şi încearcă să te iubeşti câtuşi de puţin..."

Picături de fericire

După-amiază: plouă... Picături proaspete de fericire cad pe pământul însetat. Speranţa renaşte brusc şi... continuă să plouă... Ador ploaia... Mă uit pe geam şi întind braţul în ploaie... Picături reci cad pe braţu-mi întins şi asemeni unei strângeri de mână simt cu mâna-mi udată de ploaie. Râsetele nevinoate şi pline de viaţă ale copiilor de pe stradă mi-aduc aminte că şi eu eram asemeni lor: strigam în ploaie, mă jucam în ploaie, mă plimbam în ploaie; ploaia mă transforma! Mă simţeam fericit... Şi acum, când plouă, mă simt împlinit... ploaia mă relaxează: sunetul picăturilor ce cad, atingerea rece şi revigorantă a ploii, iar peisajul deşi aparent trist ascunde un tablou superb... Când plouă: natura se încarcă cu energie; eu: mă relaxez... Unii spun că atunci când plouă: natura, în special cerul, plânge! Eu nu cred... Când plouă: cerul şi pământul se unesc... Când plouă: eu mă simt fericit...

Trezeşte-te!

Te pierzi în întuneric. Lumina nu mai pătrunde în ceaţa suferinţei tale. Te pierzi în gîndurile cele mai sumbre; începe să-ţi fie frică de viaţă. Ai impresia că eşti urmărit. Vezi umbre demonice apropiindu-se. Te strigă, nu te lasă în pace. Simţi că eşti la capăt de drum. E tot mai întuneric. Începi sa speri că vei muri şi vei scăpa pentru totdeauna de lumea în care trăieşti şi în care de multe ori nu-ţi găseşti locul...te simţi în plus. Simţi că nimeni nu te vrea, nimeni nu ţine la tine. Oare de ce? De ce te evită lumea? Ce să se fi întâmplat cu aşa-zişii prieteni? Unde sunt? Vrei să pleci, dar vrei să le laşi un mesaj de adio. Sufletul te îndeamnă să pleci, mintea în schimb îţi spune să rămâi. Şi parcă un ecou îţi răsună în minte: "Ei au nevoie de tine..." Dar, ironia sorţii! Alteori, când trebuia să alegi cu sufletul , greşeai alegând cu mintea. Iar acum, când ar fi trebuit să alegi cu mintea, greşeşti din nou alegând cu sufletul... Şi eşti pe punctul de a pleca... Pentru totdeauna... Dar, ceilalţi te strigă. Glasul lor plin de sinceritate şi veselie te trezesc şi te îndeamnă a mai spera, a mai iubi, a mai trăi... Dar oare cu toţii sunt atât de norocoşi?...


Iar pentru pasionaţii de limba franceză am decis să public şi în această limba foarte "cultă" :

" Tu te perds dans l'obscurité. La lumière ne pénètre pas la brume de ton douleur. Tu te perds dans ton pensées plus obscur, tu commence tenir peur de la vie. Tu as l'impression que tu es regardé. Tu vois des ombres démonique approcher de toi. Ils te crient, ils ne te laissent pas vivre. Tu sens que tu es à fin du chemin. C'est plus obscur. Tu commences espérer que tu mouriras et tu te sauvras pour toujours de le monde dans que tu vis et tu ne trouve pas ton place... tu te sens en plus. Tu sens que personne tu veux, personne t'aime. Mais pourqoi? Pourqoi le monde t'évite? Qu'est-ce qu'a passé avec tes "il a dit" amis? Où sont-ils? Tu veux partir, mais tu veux laisser un message d'adieu. T'âme te conseille que tu partes, mais ton raison te dit que tu reste. Et comme un écho résonne dans ton éspirite:"Ils ont besoin de toi!" Mais. l'ironie du sort! Autrefois, quand tu devais choisir avec l'âme, tu faisais un erreur tu choisis avec l'éspirite... Et maintenant, quand tu dois choisir avec l'éspirite, tu fais encore un erreur choisir avec l'âme... Et tu commence à partir... Par toujours... Mais, les autres te crient. Leur voix est chargé de sincérité et bonheur te réveille et te conseil à éspérer, à aimer, à vivre... Mais, toutes sont ainsi de chanceux?...

Suflet de copil

Motto: "Unde-mi eşti suflet inocent?"

Păstrează-ţi inocenţa, păstrează-ţi amintirile, păstreză-ţi copilăria în suflet! Fericire, bucurie, râsete, joacă; într-un singur cuvânt: copilărie! Simţi că lumea e a ta, eşti sigur pe tine, ai prieteni, râzi, te distrezi, savurezi viaţa! Nu poate opri nimeni în aţi atinge idealurile! Eşti...stăpân...pe viaţa ta... Eşti...stăpân...pe viaţa ta... Eşti...stăpân...pe viaţa ta...Aminteşte-ţi acest lucru şi nu uita ca ai o singură viaţă... o singură viaţă... o singură viaţă...
Visezi, iubeşti, trăieşti, calci peste limitele imposibilului şi simţi adrenalina cum te manipulează... Fii tânăr, rămâi tânăr! Dar mai presus de toate va trebui să rămâi copil!
Râzi şi plângi cu suflet de copil... Trăieşti viaţa ca un copil: fără griji şi o trăieşti din plin, secundă cu secundă! Plângi de bucurie, râzi cu poftă, sfidezi timpul: vrei să rămâi copil!
Dar timpul se răzbună... Viaţa ţi se scurtează; rămâi blocat între două uşi: adolescenţă(copilărie) şi maturitate... Ce vei alege?! Şi asta e hotărârea ta! Fii tu! Dar... timpul ţi se derulează... oricum vei alege a doua variantă...Creşti, te maturizezi, nu vei mai fi tu! Uiţi să mai fi copil! Îţi îngropi sufletul de copil! Te întuneci, începi a cunoaşte ura! Nu mai eşti Copil... Te transformi într-un Om...

Sclipiri

Ora 16:53 ... soare... primăvară...
Lumina aurie a soarelui îmi încălzeşte sufletul... Un fir de lumină ce-mi atinge obrazul îmi fură un zâmbet. Visez... Mă pierd în lumină şi-n timp... Parca-şi atinge nemărginirea... Parcă m-aş îndrepta către rai... Lumină, caldură... Mă cufund într-un lac de lumină... Mă simt fericit... Brusc lacul dispare şi îmi cresc aripi de înger... Mă metamorfozez... Tind spre lumină, spre celest... Parc-aş auzi sunete de harfă... E bine...

Dar timpul trece... şi un singur gând profan ce îmi fulgeră gândirea întunecă lumea binelui ... Revin în cameră unde nu mai e soare... dar e primăvară... va trebui să mă mulţumesc cu această idee... Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul acela de a fi un muritor... Dar pot tinde spre lumină... Ora 20:47 ... lună... primăvară...
Mă uit pe geam... Aerul primăverii odihneşte natura... Luna cu chipul ei pal îmi zămbeşte şi o lacrimă de lumină îmi cade în palmă... Chiar şi în întunericul serii pot tinde spre lumină...