Cred. Sper.

Acum câteva săptămâni, reântorcându-mă acasă, am dat de toamnă. Era toamna în toată splendoarea sa. Frunze moarte, vânt, Soare timid. Cred în puterea toamnei. În forţa sa metamorfică. Acest peisaj mi-a dat o idee de un incipit pentru un roman pe care de câteva luni bune încerc să-l încep. Poate că-l voi începe în curând. Cred că-l voi începe. Sper că-l voi începe. Ar fi deja cazul! - îmi spun cei dragi. Oare ar fi? - îmi spun eu. Oare îl voi termina? Oare va fi bun? Oare sunt în stare? Cred că sunt idei care cu siguranţă mă vor stopa încă un timp. Chiar din această cauză cred că nu voi deveni niciodată scriitor. Mi-e teamă de eşec.
Toamna nu omoară, dar nici nu naşte... Toamna preschimbă. Am nevoie de toamnă...

În gura mare

Se ia o ţărancă nespălată şi gurmandă, se adaugă mult tupeu, câteva legături de incultură, se amestecă, iar la final se adaugă şi o lingură de nesimţire. Reţeta perfectă care m-a scos din sărite într-una din zilele din săptămâna trecută.
Nu e cazul să precizez că superficialitatea este baza în prezent şi că "frumuseţea interioară" este învechită. Deşi eu mai credeam câtuşi de puţin contrariul, ei, mi s-a confirmat că da: societatea este degradată.
Astâzi am dat peste un citat din Victor Hugo: " Ce urât este urâtul când are pretenţia de a fi frumos." Sunt total de acord! Dar când urâtul interior vrea să surclaseze urâtul exterior este şi mai urât. Adică un caracter de mahala, degradat şi fără puţin bun-simţ critică un caracter original şi net superior lui din toate punctele de vedere, dar cu o configuraţie mult prea naturală. Chiar este o situaţie urâtă. La urma urmei, aspectul e efemer, măştile vor cădea una câte una, şi la final va conta doar ce ai inăuntru.
Să trăiască prostia, să trăiască actualitatea!

Antologie (I)

Iată o primă parte a unor poezii care mi-au captat atenţia:

William Butler Yeats: The Sorrow of Love (1921)

The quarrel of the sparrows in the eaves,
The full round moon and the star-laden sky,
And the loud song of the ever-singing leaves,
Had hid away earth's old and weary cry.

And then you came with those red mournful lips,
And with you came the whole of the world's tears,
And all the sorrows of her labouring ships,
And all the burden of her myriad years.

And now the sparrows warring in the eaves,
The curd-pale moon, the white stars in the sky,
And the loud chaunting of the unquiet leaves
Are shaken with earth's old and weary cry.


Ingeborg Bachmann: Ich (1942-1943)

Sklaverei ertrag ich nicht
Ich bin immer ich
Will mich irgend etwas beugen
Lieber breche ich.

Kommt des Schicksals Härte
Oder Menschenmacht
Hier, so bin ich und so bleib ich
Und so bleib ich bis zur letzten Kraft.

Darum bin ich stets nur eines
Ich bin immer ich
Steige ich, so steig ich hoch
Falle ich, so fall ich ganz.


Victor Hugo: Demain, dès l'aube... (1847)

Demain, dès l'aube, à l'heure où blanchit la campagne,
Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m'attends.
J'irai par la forêt, j'irai par la montagne.
Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.

Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,
Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,
Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,
Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.

Je ne regarderai ni l'or du soir qui tombe,
Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,
Et quand j'arriverai, je mettrai sur ta tombe
Un bouquet de houx vert et de bruyère en fleur.

Savoarea copilăriei

Voi continua cu relatarea unor situaţii memorabile. Cam asta fac în ultima vreme, în detrimentul adevăratei mele firi artistice.
Cu câteva zile în urmă am mâncat o savarină. Am fost în Braşov şi am văzut în vitrina unei cofetării savarine. Mi s-a făcut poftă. Dar mai ales mi s-a făcut poftă de copilărie. Mă gândeam ce interesant va fi când voi gusta din ea, întrucât credeam în putera lui Proust şi a madleinelor sale. Credeam că voi retrăi toate momentele plăcute din copilărie asemeni personajului din În căutarea timpului pierdut. Mi-amintesc că în clasele primare, la deschiderea şi încheierea anului şcolar mama ne ducea pe câţiva colegi şi pe mine la cofetărie şi mâncam savarine. Mi-a plăcut enorm în clasele acelea mici. Nu existau griji majore, nu erau colegi care să-ţi scoată ochii de invidie. Era plăcut. Adică, eu m-am considerat mereu norocos de faptul că am avut un grup destul de prietenos, având în vedere că în copilărie aveam o oarecare problemă cu socializarea. Nu aş zice că am avut o copilărie grandioasă. Deşi am avut probleme nu cădeam în depresii (cum am făcut mai târziu) şi nu arătam lumii slăbiciune emoţională. Era chiar frumos mai demult. Savarina însemna un premiu, un simbol al recunoştiinţei şi mândriei mamei mele că ieşeam premiant şi (deşi nu sunt sentimental) un simbol al iubirii ce îmi purta. Savarina însemna superlativul. Savarina însemna zâmbet.

Ce pot să vă mai spun? Planul eşuase. Savarina braşoveană nu a fost deloc aşa cum mi-am imaginat-o. Proust s-a pierdut căutând timpul. Savarina nu m-a dus înapoi în copilărie. Deşi zâmbetele au rămas, nu îmi par atât de sincere. Copilăria a rămas închisă într-o amintire a unui miros, a unui gust.

Anatomia visului meu

De câteva săptămâni încoace am devenit un fan înfocat al serialului american Grey's Anatomy/Anatomia lui Grey. Până ce am început să urmăresc serialul am avut o părere foarte proastă despre medici. Dar fiece episod ce trecea mă atrăgea şi mai mult viaţa unui medic.
Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit să devin medic, în afara momentului când după ce am fost prima dată la dentist şi m-a durut atât de tare încât voiam să devin stomatolog şi să mă răzbun pe oameni, dar acela a fost un gând efemer. Cum ziceam, cred că am fost unul dintre puţinii copii care nu voiau să salveze vieţi când vor creşte mari. Ei, cred că dacă nu aş începe clasa a 12-a peste trei săptămâni şi dacă nu aş fi pasionat de literatură şi limbi străine, mai că aş considera o carieră în medicină.
Apoi, obsesia mea pentru acest serial a mers şi mai dparte. Alaltă-ieri noapte am visat că o am drept profesoară de fizică (deşi nu mai fac fizică la şcoală) pe dr. Callie Torres, unul dintre personajele secundare ale serialului. Îi mărturiseam profesoarei mele imaginare că niciodată nu mi-a plăcut fizica, dar cu dânsa pare a fi o materie absolut plăcută. Dar când m-am trezit mi-am dat seama că totul a fost un vis. Un vis poate prea frumos să fie adevărat.

Callie Torres este a doua din dreapta din rândul de jos

Revenind la mine însumi

Nu ştiu unde am fost tot acest timp.
Poate mă pierdusem în atâtea idei. Poate nu mă regăsisem în tot acest timp. Mi se pare că eul meu uneori compotează împotriva-mi. Având atâtea gânduri de aşternut, intervine incapacitatea de a le consemna.
A fost o primă jumătate a anului plină de noutăţi, de mici schimbări, de râsete, de unele nostalgii. Am lipsit fiind acaparat de tot ceea ce era în jurul meu. Poate că aşa a fost mai bine! După o absenţă destul de îndelungată mi-ar plăcea să revin. Mă înving şi câştig.
E vară şi lumea ideilor tresaltă...

Aş mai vrea...

Nu că ar fi ceva deosebit, dar azi împlinind 18 ani, chiar m-am simţit o persoană specială şi iubită. O sinceră îmbrăţişare şi un "La mulţi ani!" valorează mai mult decât cadouri şi petreceri de majorat.
Azi am zâmbit... E prea probabil că iradiam de fericire.
Aş mai vrea să apuc multe zile de naştere! Mai am multe planuri: atâtea cărţi de citit, atâtea melodii de ascultat (de mii de ori chiar), atâtea filme de văzut, atâtea momente de petrecut cu familia şi prietenii mei, fără de care nu se poate.
Aş vrea să-i recompensez pe toţi aceia care m-au susţinut şi au fost alături de mine, chiar şi cu un simplu "Mulţumesc!"