Noiembrie îmi aminteşte cine sunt cu adevărat: un suflet rătăcit în ceaţa deasă. Milioane de particule de apă plutesc lângă mine şi simt umiditatea, sufocarea... sfâşitul iminent. Am impresia că aceaşi natură care m-a creat, doreşte să mă nimicească... Să fie ea de vină? Sau un eu mă diger în propria-mi ameţeală? Şi... încep să pierd... Să pierd controlul asupra-mi... Incep să nu mă recunosc... Simt durerea, simt suferinţa. ("Ich leide, aber warum? Warum muss ich weinen und fülen? Ich könnte doch besser sterben...")
Mărturisesc: cunosc înţelesul verbului a urî... ce pot face? Comit oare un păcat? Da: urăsc! Pot urî! Am fost rănit, şi mi s-au deschis ochii: viaţa nu e uşoara! În viaţă supravieţuiesc doar cei care pot face faţă!
Aşa păţesc cei care suferă: de multe ori se trezesc într-o ceaţă sufocantă. Va trebui să-ţi croieşti drumul către aer, către fericire,către lumea ta: să poţi trăi, să poţi respira...
