Mă ... pe opinia ta!

Vi se pare dur titlul? Sincer: nu mă interesează! Deci, nici nu a început bine şcoala, că au şi început comentariile negative asupra persoanei mele. Dar cât mă inspiră aroganţa lor. La fel nu ştiu ce am păţit dar parcă harul poeziei (moderne, bineînţeles) a revenit. Deci, pe ritm de manele, dedic următoarea poeziie "la toţi" duşmanii mei.

Mă crezi sadic?

Comentezi?
Îţi răceşti degeaba gura!
Comentariile tale
Nu mă ating şi nu mă apasă.
Vrei să ieşi în evidenţă?
Caută-ţi talentul la camera trei.
Crezi că ieşi în evidenţă?
Înseamnă că mai crezi în basme.
Pari matur,
Dar tot un copil răsfăţat ai rămas!
Crezi că-mi faci vreun rău?
Te las să ai parte de satisfacţie,
Deşi opinia ta nu contează,
Aşa cum nici tu nu contezi!
Eşti tot ce am pierdut eu şi
Sunt tot ce ţi-ai fi dorit să fi!
Te consideri mai bun decât mine?
Nu-mi ajungi nici pân' la glezne!
Crezi că am aere?
Uită-te-n oglindă!
Crezi că's cuminte?
Nu mă cunoşti!
Şi nici nu o să ai parte de
Privilegiul acela,
Deoarece eu nu-mi pierd
Preţiosul timp
Cu tine!
Ţi se par ciudat?
Înseamnă că nu te cunoşti!
Băi! Uită-te-n oglindă!
Eşti o ciudăţenie a naturii!
Crezi că eşti iubit?
Nici mă-ta nu te suportă!
Crezi că impresionezi?
Ai nevoie de ochelari!
Şi apropo...
Nu-ţi plac ochelarii mei?
Evită-mă!
Nu mă placi?
Evită-mă din nou!
Şi da...
Să ştii că:
Mă ... pe opinia ta!
Şi acum e partea când devin sadic!
Să ştii că-mi place!
Te-aş vedea distrus? O, cât mi-aş dori!
Te-aş vedea singur? O, cât mi-aş dori!
Te-aş vedea suferind? O, cât mi-aş dori!
Aş veni cu cea mai mare plăcere
La înmormântarea ta,
Să-ţi râd în faţă!
Aş veni cu cea mai mare plăcere
La condamnarea ta,
Să-ţi rânjesc în faţă!
Şi cea mai mare plăcere
Mi-ai face-o
Plecând din faţa mea!

Septembre

În primul rând titlul se citşte în româneşte, nu în franceză! Numirea veche a lunii septembrie. E deja toamnă, şi m-am gândit să o întâmpin cu un post. Iată-l (pe el, postul) :

Şoapte de toamnă cutreieră pădurea... Raze sfioase de soare ating câte o frunză, le iau culoarea, sufletul şi le îndeamnă să cadă în voia sorţii... De la un verde aprins, ajung ori gălbenii, ori maronii... Un vânt adormit umblă prin păru-mi castaniu... E ea... Toamna. Îmi zâmbeşte ironic şi mă priveşte insistent. Apoi îmi sărută obrazul rece cu buzele-i aspre. Atunci un vânt puternic începu să bată... Îmbrăcată într-o rochie lungă din mii de frunze uscate, Toamna fugise de lângă mine. Totuşi i-am putut vedea ochii, de culoarea norilor suri ce anunţă ploaie la sfârşit de toamnă. O strig, dar îmi aud doar ecoul răsunând de zeci de ori. Nu-mi răspunde. Îi cer un semn, îi cer să se arate într-un fel. Simt că se întristează... O aud suspinând cu patimă. Mi-e milă de ea... Biata... Parcă vrea să-mi spună despre durerea ei sfâşietoare. Şi o podidesc lacrimile... Fiecare lacrimă de-a ei era câte o picătură cristalină de ploaie. Fiecare picătură era câte un vers al destăinuirii toamnei... Îmbrăţişam fiecare picătură, o simţeam în fiecare bob de apă. Brusc, ploaia s-a oprit şi norii au prins forma unei fete, unei zâne. Simţeam că mă înalţ în înaltul cerului. Vedeam doar silueta aceea perfectă, şi mă apropiam de ea. Îmi mângâie obrazul stâng şi simt un sărut rece pe buze. M-am îndrăgostit de toamnă...