Antologie (II)

În 2011 am avut o postare numind 3 poezii drept preferate. Azi urmează o a doua parte de poezii memorabile:

Peiyu Gong: Fairy Tale (1982)

You believed in your own story,
then climbed inside it --
a turquoise flower.
You gazed past ailing trees,
past crumbling walls and rusty railings.
Your least gesture beckoned a constellation
of wild vetch, grasshoppers, and stars
to sweep you into immaculate distances.

The heart may be tiny
but the world's enormous.

And the people in turn believe --
in pine trees after rain,
ten thousand tiny suns, a mulberry branch
bent over water like a fishing-rod,
a cloud tangled in the tail of a kite.
Shaking off dust, in silver voices
ten thousand memories sing from your dream.

The world may be tiny
but the heart's enormous.


Áprily Lajos: A növekedő fényhez (1966)

Ó, gyozni fogsz! Fagy árthat, űzhet, ölhet:
te fény vagy, és a fénynek győzni kell.
Naponta érzem pezsdülő erődet,
varázsától tágul a téli mell.

Menekülnek a vert had lobogói,
fagy-bújtató jégvárak rengenek.
Bokrok facsúcsra rebbenő rigói
szilaj győzelmi karral zengenek.

Nőj és ragyogj. Pihenve vár a völgyem,
pazarló kedvvel szórd a súgarat,
s én is várlak, hogy jöttöd üdvözöljem:
tündér tavaszt hozz és arany nyarat.

Mert egy napon új köd borul a tájra,
időnk sötét napok felé siet,
s a forrásnál megöl az ősz homálya,
mint Hágen orvul szőke Siegfriedet


Pablo Neruda: Poema XX (1924)

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Escribir, por ejemplo: "La noche está estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos."
El viento de la noche gira en el cielo y canta.
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.
En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.
Ella me quiso, a veces yo también la quería.
¡Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos!
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.
Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.
Y el verso cae al alma como al pasto el rocío.
¡Qué importa que mi amor no pudiera guardarla!
La noche está estrellada y ella no está conmigo.
Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.
Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.
La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.
Yo no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise..
Mi voz buscaba al viento para tocar su oído.
De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.
Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.
Porque en noches como ésta la tuve entre mis brazos,
mi alma no se contenta con haberla perdido.
Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,
y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.

Un an nou

Și-a mai trecut un an. În primul rând vă doresc (vouă, aceelora care din greșeală ajungeți și pe acest blog) un an nou fericit! În 2008-2009, anii mei de debut în ceea ce privește scrisul si bloggingul, acest loc însemna foarte mult, un loc al meu, primitor, unde veneam des și bucuros. În ultima vreme, însă, dau pe aici destul de rar. Iar atunci când se întâmplă minunea de a intra pe blog, o fac cu scopul de a mă descărca, sau de a-mi aminti chemarea mea în această viață. În al doilea rând voiam să comunic (acelora care totuși mai citesc blogul) faptul că mâine încep un nou proiect în materie de blogging: un blog dedicat filmelor (o altă mare pasiune a mea, descoperită și asumată pe deplin cam de vreo 2 ani), mai precis recenziilor unor filme pe care le-am văzut. An nou = planuri noi!

Când nu mai poți...

Sunt perioade în viață când simți că nu mai poți. Când ți se pare că totul e contra ta. Când începi ușor-ușor să cedezi și să renunți la toate aspirațiile tale. Și mai simți că ești prins într-un labirint și că viața ta se derulează precum viața unui personaj nesemnificativ dintr-un film alb-negru. Și mut pe deasupra. Nu te vede nimeni, nici nu te aude nimeni. S-ar putea spune că ești în mare măsură pierdut. Și nu găsești nicicum soluții. Și ești pe punctul de a accede într-o stare soră cu depresia. Da. Sunt. Chiar sunt astfel de perioade în viață. Deși e normal că știi că va trebui să treci peste perioada aceasta chiar nenorocită ar putea fi numită, simți că timpul se dilată de nenumărate ori și că o secundă de viață reală coincide cu zece ore în lumea ta nenorocit de gri. Iar soluțiile întârzie tot mai mult să apară. Dar continui să speri, deși cu mare dificultate. Și speri. Și aștepți. Și mai speri puțin. Și când se ivește ocazia ieșirii din cochilia propriei tale suferințe, bineînțeles că o ratezi. Și te reapuci să speri ca într-un final aparent utopic și îndepărtat totul va fi bine. Doar se știe că omul cât trăiește tot speră, că doar speranța moare ultima.

Cred. Sper.

Acum câteva săptămâni, reântorcându-mă acasă, am dat de toamnă. Era toamna în toată splendoarea sa. Frunze moarte, vânt, Soare timid. Cred în puterea toamnei. În forţa sa metamorfică. Acest peisaj mi-a dat o idee de un incipit pentru un roman pe care de câteva luni bune încerc să-l încep. Poate că-l voi începe în curând. Cred că-l voi începe. Sper că-l voi începe. Ar fi deja cazul! - îmi spun cei dragi. Oare ar fi? - îmi spun eu. Oare îl voi termina? Oare va fi bun? Oare sunt în stare? Cred că sunt idei care cu siguranţă mă vor stopa încă un timp. Chiar din această cauză cred că nu voi deveni niciodată scriitor. Mi-e teamă de eşec.
Toamna nu omoară, dar nici nu naşte... Toamna preschimbă. Am nevoie de toamnă...

În gura mare

Se ia o ţărancă nespălată şi gurmandă, se adaugă mult tupeu, câteva legături de incultură, se amestecă, iar la final se adaugă şi o lingură de nesimţire. Reţeta perfectă care m-a scos din sărite într-una din zilele din săptămâna trecută.
Nu e cazul să precizez că superficialitatea este baza în prezent şi că "frumuseţea interioară" este învechită. Deşi eu mai credeam câtuşi de puţin contrariul, ei, mi s-a confirmat că da: societatea este degradată.
Astâzi am dat peste un citat din Victor Hugo: " Ce urât este urâtul când are pretenţia de a fi frumos." Sunt total de acord! Dar când urâtul interior vrea să surclaseze urâtul exterior este şi mai urât. Adică un caracter de mahala, degradat şi fără puţin bun-simţ critică un caracter original şi net superior lui din toate punctele de vedere, dar cu o configuraţie mult prea naturală. Chiar este o situaţie urâtă. La urma urmei, aspectul e efemer, măştile vor cădea una câte una, şi la final va conta doar ce ai inăuntru.
Să trăiască prostia, să trăiască actualitatea!

Antologie (I)

Iată o primă parte a unor poezii care mi-au captat atenţia:

William Butler Yeats: The Sorrow of Love (1921)

The quarrel of the sparrows in the eaves,
The full round moon and the star-laden sky,
And the loud song of the ever-singing leaves,
Had hid away earth's old and weary cry.

And then you came with those red mournful lips,
And with you came the whole of the world's tears,
And all the sorrows of her labouring ships,
And all the burden of her myriad years.

And now the sparrows warring in the eaves,
The curd-pale moon, the white stars in the sky,
And the loud chaunting of the unquiet leaves
Are shaken with earth's old and weary cry.


Ingeborg Bachmann: Ich (1942-1943)

Sklaverei ertrag ich nicht
Ich bin immer ich
Will mich irgend etwas beugen
Lieber breche ich.

Kommt des Schicksals Härte
Oder Menschenmacht
Hier, so bin ich und so bleib ich
Und so bleib ich bis zur letzten Kraft.

Darum bin ich stets nur eines
Ich bin immer ich
Steige ich, so steig ich hoch
Falle ich, so fall ich ganz.


Victor Hugo: Demain, dès l'aube... (1847)

Demain, dès l'aube, à l'heure où blanchit la campagne,
Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m'attends.
J'irai par la forêt, j'irai par la montagne.
Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.

Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,
Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,
Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,
Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.

Je ne regarderai ni l'or du soir qui tombe,
Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,
Et quand j'arriverai, je mettrai sur ta tombe
Un bouquet de houx vert et de bruyère en fleur.

Savoarea copilăriei

Voi continua cu relatarea unor situaţii memorabile. Cam asta fac în ultima vreme, în detrimentul adevăratei mele firi artistice.
Cu câteva zile în urmă am mâncat o savarină. Am fost în Braşov şi am văzut în vitrina unei cofetării savarine. Mi s-a făcut poftă. Dar mai ales mi s-a făcut poftă de copilărie. Mă gândeam ce interesant va fi când voi gusta din ea, întrucât credeam în putera lui Proust şi a madleinelor sale. Credeam că voi retrăi toate momentele plăcute din copilărie asemeni personajului din În căutarea timpului pierdut. Mi-amintesc că în clasele primare, la deschiderea şi încheierea anului şcolar mama ne ducea pe câţiva colegi şi pe mine la cofetărie şi mâncam savarine. Mi-a plăcut enorm în clasele acelea mici. Nu existau griji majore, nu erau colegi care să-ţi scoată ochii de invidie. Era plăcut. Adică, eu m-am considerat mereu norocos de faptul că am avut un grup destul de prietenos, având în vedere că în copilărie aveam o oarecare problemă cu socializarea. Nu aş zice că am avut o copilărie grandioasă. Deşi am avut probleme nu cădeam în depresii (cum am făcut mai târziu) şi nu arătam lumii slăbiciune emoţională. Era chiar frumos mai demult. Savarina însemna un premiu, un simbol al recunoştiinţei şi mândriei mamei mele că ieşeam premiant şi (deşi nu sunt sentimental) un simbol al iubirii ce îmi purta. Savarina însemna superlativul. Savarina însemna zâmbet.

Ce pot să vă mai spun? Planul eşuase. Savarina braşoveană nu a fost deloc aşa cum mi-am imaginat-o. Proust s-a pierdut căutând timpul. Savarina nu m-a dus înapoi în copilărie. Deşi zâmbetele au rămas, nu îmi par atât de sincere. Copilăria a rămas închisă într-o amintire a unui miros, a unui gust.