Savoarea copilăriei

Voi continua cu relatarea unor situaţii memorabile. Cam asta fac în ultima vreme, în detrimentul adevăratei mele firi artistice.
Cu câteva zile în urmă am mâncat o savarină. Am fost în Braşov şi am văzut în vitrina unei cofetării savarine. Mi s-a făcut poftă. Dar mai ales mi s-a făcut poftă de copilărie. Mă gândeam ce interesant va fi când voi gusta din ea, întrucât credeam în putera lui Proust şi a madleinelor sale. Credeam că voi retrăi toate momentele plăcute din copilărie asemeni personajului din În căutarea timpului pierdut. Mi-amintesc că în clasele primare, la deschiderea şi încheierea anului şcolar mama ne ducea pe câţiva colegi şi pe mine la cofetărie şi mâncam savarine. Mi-a plăcut enorm în clasele acelea mici. Nu existau griji majore, nu erau colegi care să-ţi scoată ochii de invidie. Era plăcut. Adică, eu m-am considerat mereu norocos de faptul că am avut un grup destul de prietenos, având în vedere că în copilărie aveam o oarecare problemă cu socializarea. Nu aş zice că am avut o copilărie grandioasă. Deşi am avut probleme nu cădeam în depresii (cum am făcut mai târziu) şi nu arătam lumii slăbiciune emoţională. Era chiar frumos mai demult. Savarina însemna un premiu, un simbol al recunoştiinţei şi mândriei mamei mele că ieşeam premiant şi (deşi nu sunt sentimental) un simbol al iubirii ce îmi purta. Savarina însemna superlativul. Savarina însemna zâmbet.

Ce pot să vă mai spun? Planul eşuase. Savarina braşoveană nu a fost deloc aşa cum mi-am imaginat-o. Proust s-a pierdut căutând timpul. Savarina nu m-a dus înapoi în copilărie. Deşi zâmbetele au rămas, nu îmi par atât de sincere. Copilăria a rămas închisă într-o amintire a unui miros, a unui gust.