În sfârşit.... alias Moment de sinceritate

Cred că zâmbesc pentru a doua oară sincer şi din tot sufletul anul acesta. Acum nu mă apuc sa-mi descriu complicata-mi viaţă, pentru că sunt sigur că mulţi o avem, da un lucru e cert: mă transfer la filologie!!!! :D
Pe parcursul anilor de gimnaziu eu tot visam ca la liceu să fiu specializat la profilul de filologie. Din păcate, acest lucru nu s-a adeverit din clasa a noua (din diverse şi nenumărate motive), dar iată că am reuşit! Totuşi, nu îmi pare rău de cei doi ani petrecuţi la mate-info, dar eu sunt convins că filologia este adevărata mea chemare. Deşi am avut parte de multe critici în privinţă cu decizia mea, le-am ignorat şi mi-am îndeplinit visul. Vis, ce va debuta peste puţin.
Deşi pe mulţi dintre cei cae au drept motto Carpe diem (Trăieşte clipa) iam criticat puţin (şi sincer nici acum nu sunt în totalitate de acord cu tipul acesta de viaţă) cred că au în proporţie de câteva procente dreptate, pentru că ai o singură viaţă de trăit şi trebuie să o trăieşti în acel fel în care să te simţi bine şi împlinit. O dată şi o dată praful de stele din noi îşi va pierde sclipirea, iar atunci va fi târziu pentru regrete. Poate vom exploda ca nişte supernove, iar esenţa noastră se va răsfira în tot universul, şi atunci poate că vom lua de la capăt o altă viaţă.


Pe scurt: Sunt fericit! :)

P.S. Credeţi în reîncarnare? Aştept răspunsuri.


Cu drag,
    un nou filolog.

O compunere despre frunze

Ori de câte ori mă duc în vizită la bunica, mereu mă întorc cu o idee bună despre o postare. Iată-mă, deci, din nou în faţa calculatorului materializând ideea!


Ce părere aveţi despre frunze? Mie mi se par nişte elemente fascinante! Aş vrea să vorbesc despre frunzele clasice, cele care primăvara sunt roşii, iar pe la sfârşitul verii încep deja să adopte culori tomnatice, nu despre frunzele plantelor exotice care au tot felul de culori extravagante. V-aţi gândit că într-un interval de 5-6 luni, o frunză trece de la o stare de la vivacitate la una de letargie şi împlinire spritualo-existenţialistă. Eu cred în faptul că frunzele trăiesc şi simt, palpează la fel ca şi animalele sau oamenii, astfel pot avea şi ele spirit, iar când într-o zi maronie de toamnă cad, e ca şi cum ar muri; iar de la starea de letargie trec la o stare de extaz pentru că au şi-au ăndeplinit rostul lor în lume, au completat magnum opus-ul lor.
Viaţa frunzelor este o pendulare continuă între agonie şi extaz. Când apare o frunză senzaşia de euforie şi extaz cuprinde planta aceea, dar agitaţia şi agonia apare ori de câte ori fotosintetizează; apoi creşte şi creşte şi tot creşte împlinindu-se până la momentul de stop! când apare primul punctuleţ galben pe ea. Eu îmi imaginez acest lucru dret un preinfarct, iar desprinderea de ramură este însuşi infarctul ireversibil. Dar desprinderea ar putea să însemne şi un lucru pozitiv, de exemplu eliberare, sau chiar o stare elegiacă de conformare, întrucât în puţine secunde va cădea pe jos, şi pe alte câteva momente va fi călcată în picioare şi descompusă în mii de particule ce odată alcătuiau o frunză, o viaţă, o poveste....

Cât de bine sună totuşi când calci pe o frunză.... Ce ar putea însemna acel sunet? Un strigăt de ajutor, o şoaptă de adio, un vers de poezie? Dacă un copac are optzeci de mii de frunze, înseamnă că întruneşte optzeci de mii de versuri, optzeci de mii de poveşti de spus, optzeci de mii de suflete cu un grai lin şi sensibil.

Ador frunzele! Fie vii, fie moarte! Fiecare dintre ele are o poveste; păcat că nu avem timp să le auzim pe fiecare în parte.

O poezie gândită-n tren

Aşa cum spune titlul, poezia a fot gândită în timp ce veneam spre casă cu trenul, într-o mohorâtă zi de sâmbătă.

Fugă

Vreau să fug, dar lumea
se învârte-n jurul meu-
Sau eu să fiu acela,
care se învârte în jurul ei?
Vremea vine trecând,
vremea trece venind...
Îl urăsc pe Eminescu!
De ce? Să nu mă întrebaţi...
Poate pentru simplul fapt că
vremea trece chiar atunci
când eu vreau să fug!
Vreau să fug de tot.
Vreau să fug departe.
Cât de departe?
Cât mai departe!
Ceasul ticăie şi eu
încă stau pe loc,
când ar fi trebuit deja să fug.
Hai! Plec! Nu mai am timp.
Îmi iau avânt şi încep
să fug.

Filmul bate viaţa sau Cum se adeveresc clişeele filmelor în viaţa de zi cu zi

V-aţi gândit vreodată că filmele prezintă şi lucruri aadevărate?! Chiar controversatele şi presupus-plictisitoarele clişee prezente în unele filme au rostul lor, aceea de a repeta aceeaşi bucată de viaţă care este sine qua non în viaţa noastră.
Cu această introducere voiam să mă refer la situaţia de viaţă în care părinţii şi fraţii mai mari ne pun în situaţii câtuşi de puţin stânjenitoare în faţa altora. Ei bine, eu n-am crezut că mi se va întâmpla, dar surpriză: am intrat şi eu în grupul acesta. Toate secretele copilăriei se divulgă în acele momente, doar pentru că familiei i s-a părut atât de drăguţ şi hazliu ce năzdrăvănii şi greşeli făceai când ai fost mic.
Iată că filmele care adoptă clişeele nu trebuie "discriminate", ci din contră, ar trebui să mai primească anumite puncte pozitive la critica finală.

P.S. Deşi cu puţine luni în urmă nu eram mare fan al filmelor, şi abia de mă uitam la un film pe săptămână, recunosc că mai am puţin şi devin dependent. Profit de ocazie şi vreau să le salut pe celălalte persoane care sunt în pragul de dependenţă cinematografică.

Mi-e dor că regret, regret că mi-e dor

Sunt momente când pur şi simplu te găseşti într-o stare de nostalgie, din care greu te scapi. E ca şi cum ai fi prins în tentaculele unei meduze, care nu te pedepseşte prin electroşocuri, ci te sufocă şi te afundă în cele mai întunecate gânduri ale tale, iar pe urmă te îndeamnă să baţi recordul mondial de regrete. Acesta e momentul în care începi să regreţi.... Să regreţi tot ceea ce ai făcut, şi mai rău: tot ceea ce n-ai făcut şi tânjeai să faci.
Apoi, începe să îţi fie dor. Dor de viaţă, dor de tine, dor de cele mai nesemnificative lucruri din univers. Şi urmează o nouă partitură de regret. Şi tentaculele te strâng tot mai tare, până începi să....plângi. Iar atunci te eliberezi. Dar regretul şi dorul persistă.
Ce s-ar întâmpla dacă n-am putea plânge? Dacă nu am putea simţi regretul şi dorul? Să presupunem că oamenii ar fi nişte supernove, dar la o acumulare de furie sau durere ar exploda precum menţionatele corpuri cereşti. Atunci, e bine oare să plângi? Regretă cineva să nu fi plâns? Poate că ar fi trebuit să plângem mai des de-alungul vieţii noastre.

Mie mi se face dor pe neaşteptate de nişte lucruri absolut banale, precum competiţiile de patinaj artistic, de anul ce se termină (în fiecare sfârşit de an e jale), de lucruri pierdute. Dar mi-e dor şi de unele momente plăcute trăite alături de familie sau prieteni, de prietenii mei vechi, de apusuri, de adierea vântului de primăvară. Totodată, mi-e teamă de multe ori că nu mai am mult timp de copilărit, mi-e frică să nu uit amintiri frumoase. Acest trio persistă în viaţa mea: teama, regretul şi dorul. Dar ce ar fi viaţa fără ele?

"This pretty face don't work no more"

"Don't care about hair, don't care about eyes
It's about what's inside.
You'll never know who you'll meet on you way to the top
You'll probabily see them again when your fame starts to drop
Down down, I'll meet you on the ground"

Acestea sunt câteva versuri din noua melodie a cântereţei scoţiene Amy MacDonald, care cum m-a obişnuit, spune lucrurilor pe nume. Părerea mea că mesajul acestei melodii, pe scurt este: "Jos cu fiţele!" Chiar nici nu ştiu cine suportă ifosele şi aerele unor persoane. Totuşi, se pare că în zilele noastre, a fi cu nasul pe sus şi dorinţa de a capta atenţia celorlalţi e în vogă; aş putea spune că acest fenomen a devenit brusc unul fără de care societatea modernă nu ar exista. Te plimbi pe stradă şi vezi zeci de persoane care se cred prea cool , mergi la cumpărături şi realizezi că şi acolo e plin de astfel de aşa-zise starlete, eşti la şcoală şi nu-ţi ajunge un caiet de 48 de file să contabilizezi adolescenţii (dar mai nou vârsta minimă obligatorie pentru a te considera fiţos a scăzut aproximativ la 4 ani) care ţin la statutul lor de persoană populară, deşi pe mulţi nici colegul de bancă nu-l cunoaşte îndeajuns.
Poate că a fi normal (adică a nu ieşi în evidenţă cu ceva, şi acel ceva nu se referă la succesele şcolare sau ale carierei) mai nou înseamnă a fi naşpa . Deşi persoanele mai normale susţin că adevărata frumuseţe se află în sufeltul nostru (poate sună a clişeu, dar e adevărat), în anii în care trăim nu pare a-şi găsi rostul frumuseţea interioară. Dar nimeni nu garantează faptul că dacă ai fost on the top, nu poţi cădea on the ground. Îi aşteptăm, deci pe toţi care se cred prea-prea, să coboare de pe nori şi să aterizeze pe pământ, fiindcă nicăieri nu e mai bine decăt aici.

Miros de carte

Ador cărţile! De mic copil visam să am o bibliotecă enormă cu sute şi sute de volume. Acum, având 17 ani, chiar aş putea spune că sunt fericit şi că visul meu s-a împlinit pe jumătate. Am cărţi... multe. Dar nu sunt de-ajuns. Vorbind sincer, eu nu doar colecţionez cărţi, eu le citesc şi apoi le port mereu în sufletul meu.
Ador mirosul cărţilor. Acea mireasmă mereu proaspătă de pagini curate te îmbată şi te introduc într-un univers paralel: păşeşte şi sufletul în carte. Când cumperi o carte, o cumperi pentru totdeanua, o cumperi pentru că simţi că acea carte are ceva să-ţi zică, acelei cărţi îi e nevoie de tine sau tu însuţi ai nevoie de ea. Cînd citeşi fiece frază din carte, simţi că paginile pulsează alături de tine, cartea şi eul cititor devine aceaşi persoană... o persoană vie, dar nu carnal, ci într-un mod straniu spiritual. Poate că de asta avem nevoie cu toţii: să fim nişte spiritus lector, spirite ce se hrănesc prin cultură, mai ales cu ajutorul magiei cărţilor.
Acum, am un alt vis: acela de a scrie cărţi; şi sper să reuşesc.

Impresii

Recunosc: n-am scris pe blog de săptămâni întregi. Dar cred că am o explicaţie logică: am fost ocupat cu geografia. DA, am învâţat (dar tot degeaba)! Sincer, nu-mi place să mă laud (deloc!), dar trebuie să mărturisesc că am fost la ONG! (adică enervanta şi totodată minunata olimpiada naţională de geografie)
Mulţi m-au întrebat pe parcursul acestei săptămâni: "Ei, cum a fost?" iar de fiecare dată răspunsul meu a fost: "Păi au fost şi părţi bune, dar şi rele". Prima dată trebuie să subliniez că Târgovişte este un oraş enervant. Este incredibil de aglomerat, circulaţia este infernală, şi pe deasupra sunt extreem de mulţi câini! Serios, pe fiecare kilometru pătrat erau vreo 4 câini. Doar centrul oraşului mi-a mai conferit nişte momente plăcute, după care să pot spune că "totuşi, nu e chiar aşa de urât oraşul".
Am precizat mai sus că tot degeaba am învăţat atât, fiindcă rezultatul meu a fost cam ruşinos (locul 30). Dar partea cea mai enervantă e că mult-râvnitele menţiuni ale onoratului Minister al ECTS-ului s-au acordat până la locul.... 28! Ce noroc pe mine, nu-i aşa. Deci să nu-ţi tai venele la asemenea veste!? Dar fiind şi prima mea olimpiadă de geografie (totuşi am o presimţire că a fost şi ultima totodată), cred că am acumulat experienţă şi am învăţat că în viaţă trebuie să fii ambiţios! Foarte ambiţios! Ceea ce eu nu prea am fost în cei 17 ani de viaţă ai mei.
Oricum, m-am distrat pe cinste cu mureşencele mele, Mureşul având un lot gigant de 4 elevi, din care unul singur băiat (adică subsemnatul). Am cunoscut nişte persoane incredibil de ambiţioase, cea mai ambiţioasă fiind o "domnişoară din Mureş", care prin perseverenţa ei (dar şi cu uluitorul loc 2 obţinut) mi-a cam deschis ochii, şi cred că o voi lua drept exemplu pe viitor. Apoi am întâlnit şi nişte persoane foarte vesele şi pline de viaţă, care m-au făcut sămi dau seama că în viaţă mai trebuie să şi zâmbeşti şi să laşi lucrurile să curgă de la sine. Şi da, chiar aş putea spune că mi-am făcut multe cunoştinţe.
În concluzie, olimpiada tot n-a fost un fiasco, şi dacă aş avea o nouă oprtunitate să particip, aş participa cu mult drag.

Gânduri în noapte

Noapte… Căldura arzătoare a sufletului mă face nevoit să simt răcoroasa emanaţie a întunecimii. Privesc palida şi incerta Lună din sticla ( parcă firavă a geamului aproape îngheţată). Deschid geamul şi simt acea emanaţie de care aveam nevoie. O boare de gheaţă, care mă va readuce în lumea hieratică a sentimentelor nobile, faţă de natură şi de enigmele ei, pe care le cunosc.
Luna mi-a zâmbit şi parcă vroia să-mi spună : „Bine ai revenit!” Am schimbat căldura pentru răcoare. Nu sunt mulţi care ar fi făcut la fel. Dar ştiu ceva… am schimbat ignoranţa şi simplitatea omului de rând pentru seninătatea şi exuberanţa omului care cunoaşte unele enigme ale naturii.
Feeria Lunii m-a cucerit într-un straniu dar în acelaşi timp diafan joc al cuvintelor. Îmi treceau prin gând mii şi mii de cuvinte unite cu sentimente. Prima noapte de martie este şi va rămâne magică. Cerul era parcă cuprins de vreo magie jună , deoarece stelele erau ca nişte pietre preţioase care străluceau pătrunzător.
Cireşii din grădină şopteau într-o linişte funebră; dar voalul lor trandafiriu amestecat cu alb le conferea o graţie aparte. Mireasma lor se asemăna cu un parfum îmbietor de cireşe recent culese şi transformate într-o elixir al sentimentelor neprihănite fără sfârşit. Câteva păsărele melancolice, care poposeau pe-un tânăr lăstar, intonau o melodie îndeajuns de tristă ca să-ţi dai seama că ele încă n-au fost readuse în lumea sentimentelor de primăvară.
Dar parcă cerul şi-ar fi deschis sufletul şi milioane de cristale transparente începeau să cadă şi trezeau NATURA…Şi pe faţa-mi plină de bucurie cădea ploaia de primăvară şi-mi trezeau şi mai mult cheful de primăvară…Lumea mi începea să-mi pară mai frumoasă, mai vie şi trăiam clipa…clipa de bucurie completă…

Un cuvânt simplu: prietenie

Wow! În primul rând trebuie să spun că am revenit! N-am mai scris pe blog din noiembrie. Cam mult trecuse de atunci. Uite ca exact azi, mi s-a întâmplat ceva, care m-a îndemnat să scriu (din nou).
Mi-am dat seama că "prietenii nu cu cresc în copaci", ci trebuie să-i câştigi. În opinia mea, colegi nu sunt cei mai buni prieteni. Colegii sunt doar cei care te acompaniază pentru 7 ore in cinci zile din săptămână. (cei mai mulţi dintre ei) după câţiva ani de camaraderie, îţi dai seama că nu ştii aproape nimic despre anumiţi colegi: nu le ştii ziua de naştere, hobbyurile lor, şi nu ai nimic în comun cu ei.
Cred că adevăraţii prieteni apar când nici nu te aşepţi. De mic, mă înţelegeam mult mai bine cu cei "mai mari". Chiar mulţi mi-au spus că sunt mai matur, mai serios ca ceilalţi copii de vârsta mea.
Nici cu un an în urmă, (chiar) cred că mi-am găsit trei prietene pe cinste. Şi chiar despre aceste persoane speciale vreau să povestesc. Nu vreau să dau nume, dar cred că dacă vor citi acest post, îşi vor da seama că sunt "personaje principale". Mă bucur foarte mult că mă pot număra între prietenii lor, şi la fel, mă bucur că pot să le numesc prietene. Cu fiecare din cele trei am ceva în comun, pot discuta despre orice, nu numai despre monotona temă a şcolii. Totuşi, dacă este momentul sincerităţii, nici nu credeam că vom deveni prieteni vreodată în viaţa asta. Dar s-a întâmplat chiar contrariul. Şi chiar: nu te lua după aparenţe! Cu una dintre prietenele mele speciale avem în comun literatura şi creativitatea. În plus, ambii suntem nişte visători. Astfel, ea este Artista mea. Cu a doua avem în comun nebunia, ne place să râdem cu poftă şi să glumim pe seama oricărui lucru. În plus ne place foarte mult geografia şi turismul. Pe ea o numesc Turista mea Nebună. Cu cea de+a treia.... Sincer, nu ştiu ce am putea avea în comun, dar un lucru e cert: o admir mult pentru ceea ce este. O persoana prietenoasă, generoasă, mereu săritoare, şi loială prietenilor. Mai în glumă, mai în serios ar trebui să o numesc Idola mea.
În concluzie, viaţa e prea scurtă să-ţi ioseşti timpul atât de preţios cu oameni care nu merită, mai bine te-ai dedica complet acelora care se gândesc la tine.