Mi-e dor că regret, regret că mi-e dor

Sunt momente când pur şi simplu te găseşti într-o stare de nostalgie, din care greu te scapi. E ca şi cum ai fi prins în tentaculele unei meduze, care nu te pedepseşte prin electroşocuri, ci te sufocă şi te afundă în cele mai întunecate gânduri ale tale, iar pe urmă te îndeamnă să baţi recordul mondial de regrete. Acesta e momentul în care începi să regreţi.... Să regreţi tot ceea ce ai făcut, şi mai rău: tot ceea ce n-ai făcut şi tânjeai să faci.
Apoi, începe să îţi fie dor. Dor de viaţă, dor de tine, dor de cele mai nesemnificative lucruri din univers. Şi urmează o nouă partitură de regret. Şi tentaculele te strâng tot mai tare, până începi să....plângi. Iar atunci te eliberezi. Dar regretul şi dorul persistă.
Ce s-ar întâmpla dacă n-am putea plânge? Dacă nu am putea simţi regretul şi dorul? Să presupunem că oamenii ar fi nişte supernove, dar la o acumulare de furie sau durere ar exploda precum menţionatele corpuri cereşti. Atunci, e bine oare să plângi? Regretă cineva să nu fi plâns? Poate că ar fi trebuit să plângem mai des de-alungul vieţii noastre.

Mie mi se face dor pe neaşteptate de nişte lucruri absolut banale, precum competiţiile de patinaj artistic, de anul ce se termină (în fiecare sfârşit de an e jale), de lucruri pierdute. Dar mi-e dor şi de unele momente plăcute trăite alături de familie sau prieteni, de prietenii mei vechi, de apusuri, de adierea vântului de primăvară. Totodată, mi-e teamă de multe ori că nu mai am mult timp de copilărit, mi-e frică să nu uit amintiri frumoase. Acest trio persistă în viaţa mea: teama, regretul şi dorul. Dar ce ar fi viaţa fără ele?

"This pretty face don't work no more"

"Don't care about hair, don't care about eyes
It's about what's inside.
You'll never know who you'll meet on you way to the top
You'll probabily see them again when your fame starts to drop
Down down, I'll meet you on the ground"

Acestea sunt câteva versuri din noua melodie a cântereţei scoţiene Amy MacDonald, care cum m-a obişnuit, spune lucrurilor pe nume. Părerea mea că mesajul acestei melodii, pe scurt este: "Jos cu fiţele!" Chiar nici nu ştiu cine suportă ifosele şi aerele unor persoane. Totuşi, se pare că în zilele noastre, a fi cu nasul pe sus şi dorinţa de a capta atenţia celorlalţi e în vogă; aş putea spune că acest fenomen a devenit brusc unul fără de care societatea modernă nu ar exista. Te plimbi pe stradă şi vezi zeci de persoane care se cred prea cool , mergi la cumpărături şi realizezi că şi acolo e plin de astfel de aşa-zise starlete, eşti la şcoală şi nu-ţi ajunge un caiet de 48 de file să contabilizezi adolescenţii (dar mai nou vârsta minimă obligatorie pentru a te considera fiţos a scăzut aproximativ la 4 ani) care ţin la statutul lor de persoană populară, deşi pe mulţi nici colegul de bancă nu-l cunoaşte îndeajuns.
Poate că a fi normal (adică a nu ieşi în evidenţă cu ceva, şi acel ceva nu se referă la succesele şcolare sau ale carierei) mai nou înseamnă a fi naşpa . Deşi persoanele mai normale susţin că adevărata frumuseţe se află în sufeltul nostru (poate sună a clişeu, dar e adevărat), în anii în care trăim nu pare a-şi găsi rostul frumuseţea interioară. Dar nimeni nu garantează faptul că dacă ai fost on the top, nu poţi cădea on the ground. Îi aşteptăm, deci pe toţi care se cred prea-prea, să coboare de pe nori şi să aterizeze pe pământ, fiindcă nicăieri nu e mai bine decăt aici.