În sfârşit.... alias Moment de sinceritate

Cred că zâmbesc pentru a doua oară sincer şi din tot sufletul anul acesta. Acum nu mă apuc sa-mi descriu complicata-mi viaţă, pentru că sunt sigur că mulţi o avem, da un lucru e cert: mă transfer la filologie!!!! :D
Pe parcursul anilor de gimnaziu eu tot visam ca la liceu să fiu specializat la profilul de filologie. Din păcate, acest lucru nu s-a adeverit din clasa a noua (din diverse şi nenumărate motive), dar iată că am reuşit! Totuşi, nu îmi pare rău de cei doi ani petrecuţi la mate-info, dar eu sunt convins că filologia este adevărata mea chemare. Deşi am avut parte de multe critici în privinţă cu decizia mea, le-am ignorat şi mi-am îndeplinit visul. Vis, ce va debuta peste puţin.
Deşi pe mulţi dintre cei cae au drept motto Carpe diem (Trăieşte clipa) iam criticat puţin (şi sincer nici acum nu sunt în totalitate de acord cu tipul acesta de viaţă) cred că au în proporţie de câteva procente dreptate, pentru că ai o singură viaţă de trăit şi trebuie să o trăieşti în acel fel în care să te simţi bine şi împlinit. O dată şi o dată praful de stele din noi îşi va pierde sclipirea, iar atunci va fi târziu pentru regrete. Poate vom exploda ca nişte supernove, iar esenţa noastră se va răsfira în tot universul, şi atunci poate că vom lua de la capăt o altă viaţă.


Pe scurt: Sunt fericit! :)

P.S. Credeţi în reîncarnare? Aştept răspunsuri.


Cu drag,
    un nou filolog.

O compunere despre frunze

Ori de câte ori mă duc în vizită la bunica, mereu mă întorc cu o idee bună despre o postare. Iată-mă, deci, din nou în faţa calculatorului materializând ideea!


Ce părere aveţi despre frunze? Mie mi se par nişte elemente fascinante! Aş vrea să vorbesc despre frunzele clasice, cele care primăvara sunt roşii, iar pe la sfârşitul verii încep deja să adopte culori tomnatice, nu despre frunzele plantelor exotice care au tot felul de culori extravagante. V-aţi gândit că într-un interval de 5-6 luni, o frunză trece de la o stare de la vivacitate la una de letargie şi împlinire spritualo-existenţialistă. Eu cred în faptul că frunzele trăiesc şi simt, palpează la fel ca şi animalele sau oamenii, astfel pot avea şi ele spirit, iar când într-o zi maronie de toamnă cad, e ca şi cum ar muri; iar de la starea de letargie trec la o stare de extaz pentru că au şi-au ăndeplinit rostul lor în lume, au completat magnum opus-ul lor.
Viaţa frunzelor este o pendulare continuă între agonie şi extaz. Când apare o frunză senzaşia de euforie şi extaz cuprinde planta aceea, dar agitaţia şi agonia apare ori de câte ori fotosintetizează; apoi creşte şi creşte şi tot creşte împlinindu-se până la momentul de stop! când apare primul punctuleţ galben pe ea. Eu îmi imaginez acest lucru dret un preinfarct, iar desprinderea de ramură este însuşi infarctul ireversibil. Dar desprinderea ar putea să însemne şi un lucru pozitiv, de exemplu eliberare, sau chiar o stare elegiacă de conformare, întrucât în puţine secunde va cădea pe jos, şi pe alte câteva momente va fi călcată în picioare şi descompusă în mii de particule ce odată alcătuiau o frunză, o viaţă, o poveste....

Cât de bine sună totuşi când calci pe o frunză.... Ce ar putea însemna acel sunet? Un strigăt de ajutor, o şoaptă de adio, un vers de poezie? Dacă un copac are optzeci de mii de frunze, înseamnă că întruneşte optzeci de mii de versuri, optzeci de mii de poveşti de spus, optzeci de mii de suflete cu un grai lin şi sensibil.

Ador frunzele! Fie vii, fie moarte! Fiecare dintre ele are o poveste; păcat că nu avem timp să le auzim pe fiecare în parte.

O poezie gândită-n tren

Aşa cum spune titlul, poezia a fot gândită în timp ce veneam spre casă cu trenul, într-o mohorâtă zi de sâmbătă.

Fugă

Vreau să fug, dar lumea
se învârte-n jurul meu-
Sau eu să fiu acela,
care se învârte în jurul ei?
Vremea vine trecând,
vremea trece venind...
Îl urăsc pe Eminescu!
De ce? Să nu mă întrebaţi...
Poate pentru simplul fapt că
vremea trece chiar atunci
când eu vreau să fug!
Vreau să fug de tot.
Vreau să fug departe.
Cât de departe?
Cât mai departe!
Ceasul ticăie şi eu
încă stau pe loc,
când ar fi trebuit deja să fug.
Hai! Plec! Nu mai am timp.
Îmi iau avânt şi încep
să fug.