Cred. Sper.

Acum câteva săptămâni, reântorcându-mă acasă, am dat de toamnă. Era toamna în toată splendoarea sa. Frunze moarte, vânt, Soare timid. Cred în puterea toamnei. În forţa sa metamorfică. Acest peisaj mi-a dat o idee de un incipit pentru un roman pe care de câteva luni bune încerc să-l încep. Poate că-l voi începe în curând. Cred că-l voi începe. Sper că-l voi începe. Ar fi deja cazul! - îmi spun cei dragi. Oare ar fi? - îmi spun eu. Oare îl voi termina? Oare va fi bun? Oare sunt în stare? Cred că sunt idei care cu siguranţă mă vor stopa încă un timp. Chiar din această cauză cred că nu voi deveni niciodată scriitor. Mi-e teamă de eşec.
Toamna nu omoară, dar nici nu naşte... Toamna preschimbă. Am nevoie de toamnă...

În gura mare

Se ia o ţărancă nespălată şi gurmandă, se adaugă mult tupeu, câteva legături de incultură, se amestecă, iar la final se adaugă şi o lingură de nesimţire. Reţeta perfectă care m-a scos din sărite într-una din zilele din săptămâna trecută.
Nu e cazul să precizez că superficialitatea este baza în prezent şi că "frumuseţea interioară" este învechită. Deşi eu mai credeam câtuşi de puţin contrariul, ei, mi s-a confirmat că da: societatea este degradată.
Astâzi am dat peste un citat din Victor Hugo: " Ce urât este urâtul când are pretenţia de a fi frumos." Sunt total de acord! Dar când urâtul interior vrea să surclaseze urâtul exterior este şi mai urât. Adică un caracter de mahala, degradat şi fără puţin bun-simţ critică un caracter original şi net superior lui din toate punctele de vedere, dar cu o configuraţie mult prea naturală. Chiar este o situaţie urâtă. La urma urmei, aspectul e efemer, măştile vor cădea una câte una, şi la final va conta doar ce ai inăuntru.
Să trăiască prostia, să trăiască actualitatea!