Acum câteva săptămâni, reântorcându-mă acasă, am dat de toamnă. Era toamna în toată splendoarea sa. Frunze moarte, vânt, Soare timid. Cred în puterea toamnei. În forţa sa metamorfică. Acest peisaj mi-a dat o idee de un incipit pentru un roman pe care de câteva luni bune încerc să-l încep. Poate că-l voi începe în curând. Cred că-l voi începe. Sper că-l voi începe.
Ar fi deja cazul! - îmi spun cei dragi.
Oare ar fi? - îmi spun eu.
Oare îl voi termina? Oare va fi bun? Oare sunt în stare? Cred că sunt idei care cu siguranţă mă vor stopa încă un timp. Chiar din această cauză cred că nu voi deveni niciodată scriitor. Mi-e teamă de eşec.
Toamna nu omoară, dar nici nu naşte... Toamna preschimbă. Am nevoie de toamnă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu