Când nu mai poți...

Sunt perioade în viață când simți că nu mai poți. Când ți se pare că totul e contra ta. Când începi ușor-ușor să cedezi și să renunți la toate aspirațiile tale. Și mai simți că ești prins într-un labirint și că viața ta se derulează precum viața unui personaj nesemnificativ dintr-un film alb-negru. Și mut pe deasupra. Nu te vede nimeni, nici nu te aude nimeni. S-ar putea spune că ești în mare măsură pierdut. Și nu găsești nicicum soluții. Și ești pe punctul de a accede într-o stare soră cu depresia. Da. Sunt. Chiar sunt astfel de perioade în viață. Deși e normal că știi că va trebui să treci peste perioada aceasta chiar nenorocită ar putea fi numită, simți că timpul se dilată de nenumărate ori și că o secundă de viață reală coincide cu zece ore în lumea ta nenorocit de gri. Iar soluțiile întârzie tot mai mult să apară. Dar continui să speri, deși cu mare dificultate. Și speri. Și aștepți. Și mai speri puțin. Și când se ivește ocazia ieșirii din cochilia propriei tale suferințe, bineînțeles că o ratezi. Și te reapuci să speri ca într-un final aparent utopic și îndepărtat totul va fi bine. Doar se știe că omul cât trăiește tot speră, că doar speranța moare ultima.